Tratarea efuziunilor recurente este simptomatică, adică este destinată să reducă simptomele.
Diureticele și dieta pot fi suficiente în cazurile ușoare de ascită. Cei doi factori importanți ai dietei sunt conținutul scăzut de sare și bogăția în proteine. De asemenea, în cazuri justificate, poate fi nevoie de reducerea consumului zilnic de lichide. Dacă aceste metode nu sunt suficiente, se poate recurge la puncție abdominală. Aceasta se face într-un mod similar cu recoltarea de probă prezentată mai sus, dar, spre deosebire de eliminarea unei cantități mici de lichid (în cazul puncției abdominale pentru obținerea unui diagnostic), puncția terapeutică presupune drenarea a până la 2-10 litri de ascită pentru ameliorarea simptomelor (în acest caz se administrează, prin perfuzie, și un supliment de proteine, de cele mai multe ori sub formă de albumină). Eficiența unei puncții abdominale este doar temporară: dacă nu se produce schimbare în cauza primară a bolii, lichidul se acumulează din nou.
Așadar, ascita în sine nu poate fi vindecată, însă producția anormală de lichid se reduce în cazul în care controlarea bolii de bază se efectuează cu succes, de exemplu, prin tratarea peritonitei sau prin reducerea dimensiunii și numărului focarelor metastatice pe suprafața peritoneală.
De asemenea, poate fi administrat un tratament diuretic pentru a reduce efuziunea toracică sau, dacă este necesar și posibil, se face o toracocenteză. Dacă efuziunea se produce din cauza unei tumori, aceasta poate apărea în mai multe compartimente, în acest caz nu este posibilă drenarea efuziunii nici prin ghidaj ecografic. Înainte de puncție, locația exactă a lichidului este identificată prin examinare fizică (percuție), ecografică sau radiologică. Pe parcursul efectuării puncției toracice, pacientul se află într-o poziție așezată, ușor înclinată în față. Anestezia locală este administrată printr-o injecție intercostală, urmată de drenarea lichidului cu o seringă sau cu un dispozitiv de drenaj. Cea mai frecventă complicație a puncției toracice (la aproximativ unul din cinci pacienți) este pătrunderea aerului între cele două plăci ale pleurei, rezultatul fiind afecțiunea cunoscută sub denumirea de plămâni colabați (pneumotorax, PTX), ceea ce necesită tratament.
Dacă efuziunea pleurală persistă, închiderea spațiului pleural (pleurodeza) poate fi o soluție pentru șansa unei vieți mai lungi. Pleurodeza este denumirea rezultatului în sine (a condiției atinse) și, de asemenea, a metodei utilizate. Pleurodeza chimică este o metodă de tratare a hidrotoraxului, complicație care nu răspunde la alte tratamente și care provoacă dispnee. Metoda are scopul de a elimina spațiul pleural, adică de a reuni pleura viscerală și pleura parietală. După puncția toracică, lichidul este drenat și, după ce plămânul este complet dilatat, în spațiul pleural se injectează o substanță care provoacă inflamație și cicatrizare (substanță sclerotizantă).
Pe lângă complicațiile obișnuite ale puncțiilor toracice, 1-2% dintre pacienții supuși pleurodezei pot prezenta insuficiență respiratorie severă, pneumonită, sindrom de detresă respiratorie acută (SDRA) și embolie de talc în organe îndepărtate, ceea ce înseamnă că procedura nu este lipsită de riscuri.
Opinia medicală generală este că pleurodeza poate fi luată în considerare doar dacă șansa de supraviețuire a pacientului este de cel puțin două-trei luni, având în vedere și riscurile, efectele secundare, respectiv costurile. Pleurodeza este recomandabilă numai pacienților susceptibili de a răspunde la această procedură, deoarece 30% dintre paciențiipotențial eligibili sunt nepotriviți. Pleurodeza poate eșua de obicei în cazul pacienților cu cicatrice, aderențe, atelectazie obstructivă, tumori endobronșice sau dacă există o masă tumorală intrapleurală extinsă.